De-a lungul anilor 1942 și 1943, germanii considerau invazia aliată în vestul Europei ca pe o posibilitate îndepărtată. Pregătirile pentru contracararea invaziei au fost limitate la construirea de către Organizația Todt a unui număr de fortificații impresionante, care să protejeze porturile importante.

La sfârșitul anului 1943, concentrarea de forțe aliate din Anglia l-a făcut pe feldmareșalul Gerd von Rundstedt, comandantul suprem german din vest, să ceară întăriri. În afară de unități noi, felmareșalul a primit și un nou subordonat, feldmareșalul Erwin Rommel. Rommel avea intenția la început să intreprindă un simplu tur de inspecție de-a lungul Zidului Atlanticului. După ce și-a prezentat raportul lui Hitler, Rommel a cerut și a primit comanda apărării nordului Franței, Belgiei și Olandei. Pentru acest scop a fost organizat Grupul de Armate B în februarie 1944. Forțele germane din sudul Franței au fost redenumite Grupul de Armate G și au fost puse sub comanda generalului Johannes Blaskowitz.

Rommel și-a dat seama că, în afara valorii lor propagandistice, fortificațiile Zidului Atlanticului nu acopereau decât porturile. Plajele dintre ele erau slab sau de loc apărate, iar Aliații puteau debarca practic oriunde, după care puteau cuceri porturile prin atacuri declanșate din interiorul continentului. El a refăcut și îmbunățit toate lucrările de apărare de pe coasta Atlanticului și din zona imediat adiacentă. Au fost plasați „arici” metalici în zona imediat din preajma țărmului, care să împiedice debarcările chiar și în condițiile mareelor înalte, au fost construite buncăre și cazemate din beton, zonele joase au fost inundate și plantate cu capcane și țepușe poreclite Rommelspargel (sparanghelul lui Rommel), menite să împiedice aterizările avioanelor sau parașutiștilor.

Aceste lucrări nu au fost terminate, în special în sectorul de maximă importanță din Normandia, în parte datorită bombardamentelor asupra sistemului de căi ferate din Franța, (care au împiedicat astfel buna aprovizionare a șantierelor), dar și datorită convingerii nutrite de majoritatea generalilor germani, conform căreia debarcarea principală avea să aibă loc în Pas de Calais, convingere întărită și de măsurile de diversiune concepute la Londra.

Cu toate acestea, germanii au fortificat puternic plajele, ca parte a pregătirilor de apărare de-a lungul Zidului Atlanticului, (inclusiv cu turele de tanc îngropate, garduri multiple de sârmă ghimpată și câmpuri minate), plecând de la premisa că orice debarcare viitoare va fi declanșată doar în timpul mareelor înalte (pe când planificatorii aliați au pregătit o debarcare în timpul mareei joase). Sectorul care avea să fie atacat de aliați era apărat de patru divizii, dintre care diviziile a 352-a și a 91-a, care erau considerate cele mai slabe. Printre militarii care apărau Zidul Atlanticului se aflau germani care nu fuseseră considerați apți din motive medicale pentru frontul de răsărit, soldați de diferite naționalități ale Europei ocupate, precum polonezii, până și foști prizonieri de război sovietici, care aleseseră să lupte alături de naziști decât să îndure condițiile inumane din lagăre.